Folclorul, vrăjitoria și practicile magice estoniene: o prezentare generală completă

Estonienii au o relație unică cu vrăjitoria și magia. Statistic, suntem una dintre cele mai seculare națiuni din Europa și mai puțini oameni merg regulat la biserică decât în aproape orice altă țară din lume. În același timp, suntem mult mai predispuși să spunem că natura are suflet decât multe alte societăți religioase. Conform unui sondaj realizat de Pew Research Center în 2017, aproximativ 47% dintre estonieni sunt de acord cu afirmația că „obiectele naturale precum munții, râurile sau copacii pot avea suflete”. Aceasta este o cifră mai mare decât în Germania, Franța sau Marea Britanie.

Zeci de mii de oameni vizitează în mod regulat pădurile. Mișcările religioase Earth și Taara, care au renascut la sfârșitul anilor 1980, sunt acum recunoscute ca asociații religioase. Muzica tradițională atrage public în sălile de concert și la festivaluri. Arta și literatura estoniană continuă să folosească motive folclorice într-un mod viu. Poate că nu credem în Dumnezeu, dar cunoaștem pădurea.

Această relație ambivalentă are o istorie lungă. Poporul eston a adoptat creștinismul mai târziu și mai superficial decât majoritatea Europei. Religia pământeană a trăit în paralel cu religia oficială timp de secole, iar vrăjitoria, magia cuvintelor, sfințirea dumbrăvilor și alte practici au continuat în ciuda tuturor interdicțiilor oficiale. Când folclorul eston a început să fie colectat sistematic în secolul al XIX-lea, a fost descoperită o comoară, care astăzi este una dintre cele mai extinse colecții de folclor din lume.

Întotdeauna m-a interesat tradiția populară estonă tocmai datorită profunzimii sale invizibile. În învățământul școlar, aceasta este adesea introdusă superficial, prin intermediul câtorva figuri mitologice și al câtorva legende. Realitatea este mult mai bogată. Înțelepții estonieni aveau propriul sistem, propria terminologie și propria etică. Vrăjile estoniene au o structură care a fost studiată de folcloriști internaționali. Religia populară estonă a dus mai departe o veche viziune pre-indo-europeană asupra lumii, ale cărei urme nu mai pot fi găsite în multe dintre țările vecine.

Această postare face parte dintr-o serie mai lungă despre ocultism și ezoterism. Prima parte a seriei a analizat ezoterismul occidental în general, parcurgând Alexandria elenistică, lumea arabă medievală, Italia renascentistă, Anglia victoriană și ocultismul de astăzi pe rețelele sociale. Această postare se îndreaptă spre folclorul estonian. Să vedem cine au fost cu adevărat înțelepții și vrăjitoarele estoniene, cum funcționa magia cuvintelor, ce s-a întâmplat în procesele vrăjitoarelor din Livonia, de ce este importantă vrăjitoria și de ce această tradiție dăinuie și astăzi.

Cum știm ce știm: surse ale folclorului estonian

Înainte de a începe să vorbim despre înțelepții estonieni, vrăjitoare sau magia cuvintelor, trebuie să ne punem o întrebare fundamentală. Cum știm măcar ceea ce știm despre folclorul eston? Răspunsul este remarcabil și merită știut de fiecare eston informat. Estonia are una dintre cele mai mari colecții de folclor din lume, iar aceasta nu este o exagerare, ci un fapt recunoscut la nivel academic.²²

Începuturile au fost însă modeste. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, folclorul estonian a fost cules în principal de estofili germani baltici, printre care Friedrich Robert Faehlmann și Friedrich Reinhold Kreutzwald, ambii fiind mai cunoscuți pentru opera lor literară. Kreutzwald a compus Kalevipoeg (1857-1861), iar Faehlmann a dezvoltat mitologia și limbajul literar estonian. Ambii considerau folclorul în primul rând ca o bază pentru ficțiune, nu ca un obiect științific în sine. Kreutzwald a fost cel care a introdus termenul „vanavara” în estonă în 1861, iar acest termen reflecta atitudinea vremii: folclorul era ceva vechi, exotic și perisabil, care merita scris înainte de a dispărea complet.

Începutul colectării sistematice a folclorului estonian este inextricabil legat de numele unei singure persoane: Jakob Hurt. Născut în 1839 în Himmaste, parohia Põlva, Hurt a fost profesor bisericesc, lingvist și una dintre figurile de frunte ale trezirii naționale. Hurt, care a studiat teologia la Universitatea din Tartu și și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din Helsinki, a lucrat mult timp ca pastor, mai întâi în Otepää și mai târziu ca profesor la parohia estoniană Sf. Ioan din Sankt Petersburg. Cu toate acestea, principala sa contribuție la cultura estoniană a fost organizarea colecției de folclor.²³

Hurt a înțeles că nicio persoană nu putea colecta folclorul unui popor atât de mare într-un teritoriu atât de vast. Abordarea sa a fost ingenioasă. A creat o rețea de corespondenți voluntari, unde intelectualii satelor locale, învățătorii, clericii, elevii de liceu și țăranii interesați au consemnat folclorul comunității lor și l-au trimis lui Hurt. În 1888, celebrul său apel „Câteva rugăciuni pentru cei mai vigilenți fii și fiice ai Estoniei” a fost publicat în ziarele Olevik și Postimees. Mii de oameni au răspuns apelului.

Rezultatul final a fost fără precedent. Colecția lui Hurda, care a reunit lucrările a 1400 de corespondenți ai săi din toată Estonia și din așezările estoniene ale Imperiului Rus, conținea 261.589 de unități de folclor și un total de 122.317 pagini de manuscris. Acestea au fost împărțite în 162 de volume, care sunt marcate în arhivă cu litera „H” (prescurtarea lui Hurda). Acest sistem, în care lucrările fiecărui culegător sunt păstrate într-o colecție separată, este încă utilizat în studiile folclorice estoniene până în prezent.

Alături de Hurda a lucrat un alt mare colecționar, Matthias Johann Eisen, care și-a creat propria rețea de corespondenți și a colectat sute de mii de pagini suplimentare. Colecția lui Eisen este marcată cu litera „E” în arhivă și este al doilea cel mai mare colecționar individual din întreaga arhivă folclorică estoniană.

Pe lângă colectarea sistematică, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a apărut și cercetarea sistematică. În anii 1920, Universitatea din Tartu a început să predea folcloristica la nivel universitar. La 24 septembrie 1927, a fost fondată Arhiva Estonă de Folclor (ERA), avându-l ca prim director pe tânărul Oskar Loorits.²⁴ Loorits, considerat un clasic al folcloristicii estoniene, a organizat returnarea colecțiilor lui Hurd de la Helsinki (unde Hurt le păstrase) și a început să compileze sistematic tot materialul folcloric estonian într-o singură arhivă. De asemenea, a scris cea mai importantă sinteză a religiei populare estoniene, Grundzüge des estnischen Volksglaubens („Fundamentele religiei populare estoniene”) în trei volume, care a fost publicată în germană între 1949 și 1957.

În perioada sovietică, activitățile ERA au continuat, deși adesea în condiții dificile. În 1940, ERA a fost redenumită Departamentul de Folclor al Muzeului Literar. În 1947, au fost înființate o Colecție de Folclor (RKM) separată și Sectorul de Folclor al Institutului de Limbă și Literatură. Până la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, acestea au fost reunite în cadrul Muzeului Literar Eston din Tartu.

Volumele actuale ale ERA sunt impresionante. La sfârșitul anului 2019, colecția de manuscrise conținea peste 1,5 milioane de pagini (mai exact, 1.523.231 de pagini). Arhiva audio conține 10.711 înregistrări sau 185.797 de piste audio. Cele mai vechi înregistrări audio au fost realizate pe role de ceară la începutul secolului al XX-lea. Colecția de fotografii conține peste 66.000 de fotografii. Există, de asemenea, colecții de filme și video.²⁵ Toate aceste cifre fac din ERA una dintre cele mai mari colecții de folclor ale unui singur popor din lume.

Un proiect masiv de digitalizare a început în secolul XXI. O mare parte din materialele arhivei sunt acum disponibile online, gratuit pentru cititori. Portalul public al Arhivei de Folclor Estoniei folklore.ee și site-ul web general al Muzeului Literar kirmus.ee permit căutarea în bazele de date a vrăjilor, legendelor, zilelor calendaristice, jocurilor și multor alte tipuri de folclor. Aceasta este o resursă remarcabilă, utilizată la nivel internațional.

Principiul acestui capitol este simplu, dar important. Tot ceea ce spune această postare despre înțelepții, vrăjitoarele și practicile magice estonieni se bazează pe această vastă arhivă și pe munca folcloriștilor care lucrează cu ea. Nu sunt zvonuri sau poezie, ci tradiții documentate academic. Aceasta este moștenirea culturală estoniană, transmisă din gură în gură și din manuscris în manuscris și pe care o păstrăm împreună.

Cele mai importante nume din folclorica estoniană de astăzi continuă această tradiție. Mare Kõiva, Ülo Valk, Mall Hiiemäe, Ergo-Hart Västrik, Risto Järv, Madis Arukask și mulți alții au dus studiul folclorului estonian la nivel internațional. În spatele fiecărei afirmații pe care o facem în această postare se află cineva care a petrecut ani de zile într-un birou de arhive sau în expediții pe teren studiind această tradiție.

Viziunea estoniană asupra lumii: religia înainte de creștinism

Credința precreștină a estonienilor nu era o religie în sensul în care o considerăm astăzi. Nu existau scripturi, preoție în sensul clasic, dogme fixe care să ne învețe care era credința corectă și ce era greșită. Ceea ce numim religie populară estonă sau credințe estoniene antice era mai degrabă un mod de a vedea lumea, o experiență împletită cu viața de zi cu zi, natura, munca și relațiile de familie. Nu era ceva ce se făcea duminica. Era ceea ce era acolo tot timpul.

Cea mai fundamentală caracteristică a acestei viziuni asupra lumii era animarea naturii , ceea ce în literatura academică se numește animism. Estonienii credeau că fiecare lucru din natură, fiecare copac, piatră, izvor, lac, insulă mlăștinoasă, movilă, avea propriul suflet sau spirit. Pădurea nu era o resursă de tăiat, ci o ființă vie de care trebuia să se țină cont. Proprietarul câmpului nu era singur, ci împărțea acest loc cu spiritul proprietarului, care trebuia onorat și întreținut. O ofrandă, o monedă sau rămășițele unui animal erau adesea îngropate sub fundația unei case pentru a potoli spiritul clădirii.²⁶

Oskar Loorits, a cărui operă stă la baza unei mari părți din înțelegerea noastră asupra religiei populare estoniene de astăzi, a descris această abordare prin cuvântul „paritate”. Omul și natura erau parteneri egali. Nu era vorba că omul era „stăpânul” naturii și nici că omul era „sclavul” naturii. Era o relație reciprocă și o promisiune, în care ambele părți trebuiau să ia în considerare și să ofere. Nu doar tăiai copaci. Nu ucideai mai multe animale decât era necesar. Rosteai cuvintele atunci când luai ceva din natură. Și natura, la rândul ei, îți oferea fertilitate, vânătoare, sănătate dacă relația era bună.

Lipsa ierarhiei a fost o altă caracteristică importantă. Spre deosebire de panteonul indo-european clasic, unde Zeus sau Odin se află în vârf, iar alți zei sunt în mod clar inferiori, religia populară estonă nu avea o singură zeitate conducătoare. Existau multe ființe, spirite, zâne, zei minori care își conduceau propriul teritoriu îngust. Fiecare gospodărie avea propriul spirit protector, fiecare pădure avea propriul spirit, fiecare lac avea propriul ogru. Această structură reflecta societatea reală, în care estonienii nu aveau statalitate, nicio casă regală puternică și nicio preoție centrală timp de secole. Lumea era descentralizată, iar același lucru se aplica și lumii spirituale.

Cu toate acestea, erau cunoscute și unele ființe mai mari. Bunicul , sau Taevataat , care în unele regiuni era numit și Uku sau Ukko (care este și numele zeului tunetului finlandez), era o ființă cerească superioară, un fel de creator primordial sau ființă cerească supremă. Dar este demn de remarcat faptul că Bunicul era destul de distant și pasiv. El nu se amesteca în viața de zi cu zi a oamenilor. În terminologia academică, o astfel de zeitate este numită deus otiosus , adică „zeu de odihnă” sau „zeu retras”.²⁷ Această structură este de fapt foarte veche și comună în rândul multor popoare nordice.

Mama Pământ a fost o altă zeitate importantă, mai ales după răspândirea agriculturii. Pământul era literalmente mama care dădea recolta și trebuia respectată. Riturile de onorare a Mamei Pământ aveau loc în timpul sărbătorilor de vară, al solstițiului de vară și al festivalurilor de toamnă. Aratul de toamnă, prima arat, prima recoltă, toate necesitau anumite cuvinte și acțiuni care recunoșteau statutul sacru al pământului.

Pikker , sau pikne, era zeitatea tunetului și era considerată foarte importantă. O sursă germană din 1428 menționează direct că estonienii „consideră fulgerul un zeu”. În 1597, cronicarul livonian Balthasar Russow a scris că țăranii credeau că fulgerul este „cel mai înalt slujitor al lui Dumnezeu” și că, dacă nu este slujit, se poate înfuria.²⁸ Obiectele de fier erau uneori îngropate sub fulgere ca protecție, iar declanșarea lor, furtuna, era atât temută, cât și venerată.

Cele mai răspândite ființe în religia populară estonă nu erau marii zei, ci zâne . Acest cuvânt este dificil de tradus cu precizie, deoarece include mai multe categorii: spirit local, spirit protector, zeu mic. Fiecare loc, fiecare activitate putea avea propria zână. Zâna pădurii stăpânea pădurea, zâna apei peste apă, zâna casei sau stăpâna casei sau Tõnn (în vestul Estoniei, unde mai târziu s-a contopit cu Sfântul Anton) păzea casa, zâna vitei păzea vitele. Natura zânelor era complexă. Nu erau nici bune, nici rele în sensul simplu. Dacă erau respectate și ținute minte, erau de ajutor. Dacă erau insultate sau ignorate, puteau face rău.

Ziua Tuturor Sufletelor , care cade în toamnă, de la Michaelmas (29 septembrie) până la Mardi Gras (10 noiembrie), era una dintre cele mai importante perioade ale anului. Era momentul în care sufletele strămoșilor se întorceau din lume. Familiile își puneau masa în case, făceau o saună și așteptau venirea sufletelor. Zgomotul era interzis, la fel ca și spălatul, cusutul și alte activități „iritante”. Nu era o sărbătoare a ororilor de tip Halloween, ci un contact profund și respectuos cu generațiile anterioare. În Setomaa, unde tradițiile au fost păstrate mai complet decât în alte părți ale Estoniei, acest obicei a continuat aproape neîntrerupt.²⁹

Dacă comparăm religia populară estonă cu tradițiile țărilor vecine, observăm câteva caracteristici interesante. Mitologia scandinavă , pe care o cunoaștem din Edda, era mult mai complexă și organizată decât mitologia estoniană, cu un panteon vast (Odin, Thor, Loki, Freyja etc.) și povești mitologice. Un astfel de panteon structurat nu exista în Estonia, deși au existat cu siguranță contacte și influențe, în special motivele Kalevilor și Giganților, despre care Loorits crede că sunt în mare parte de origine germanică. Au existat mai puține paralele cu credințele populare slave , deoarece tradițiile fino-ugrice și slave s-au dezvoltat separat. Religia populară finlandeză , pe de altă parte, a fost cea mai apropiată rudă a estonienilor, iar Kalevala, care reunește tradițiile mitice finlandeze, reflectă în multe privințe aceeași lume care era caracteristică și estonienilor antici.

Cercetătorii moderni subliniază faptul că ceea ce numim „Vechea Credință Estoniană” nu a fost niciodată un sistem static. A fost într-un flux constant de-a lungul secolelor, amestecându-se mai întâi cu influențe baltice și germanice, mai târziu cu elemente creștine și, în final, cedând moștenirii mixte pe care colecționarii de folclor din secolul al XIX-lea au primit-o în arhivele lor. Mișcarea Vechea Credință Estoniană, care a izvorât din trezirea națională de la începutul secolului al XX-lea și a reînviat în anii 1980, încearcă să mențină vie această tradiție și să o dezvolte în continuare. Site-ul web al Consiliului Ținutului Estonian conține o mulțime de materiale care ajută la o mai bună înțelegere a acestei tradiții.

Enciclopedia Mitologiei Estoniei de pe portalul Berta al Muzeului Literar Estonian oferă o imagine de ansamblu asupra modului în care diferite creaturi, sărbători și credințe sunt legate între ele. Astfel de resurse merită folosite de oricine dorește să aprofundeze vechea credință estonă.

Înțelept, vrăjitor, vrăjitor: cine erau ei cu adevărat

În folclorul estonian, „vrăjitoarea” nu este o figură singulară. Este o întreagă familie de cuvinte, în care fiecare termen denotă un rol, o abilitate sau o poziție ușor diferită în comunitatea sătească. Acest vocabular este uimitor de bogat, iar terminologia în sine arată că a fost un fenomen social important, în jurul căruia s-a dezvoltat un sistem subtil.

Însuși cuvântul „vrăjitoare” este de origine fino-ugrică, datând din trecutul îndepărtat. Cuvânturile „votonian nõita” , „ noita” în finlandeză, „noita” în kareliană , „sami noaidi” și „mansi ńājt ” se referă toate la un șaman sau la predecesorul său.³⁰ Din punct de vedere lingvistic, „sami noaidi” , care foloseau tehnici de tobe și transă pentru a comunica cu spiritele , sunt de aceeași origine . Această asemănare sugerează că conceptul de „vrăjitoare” datează adânc în perioada precreștină, cel puțin din era comună fino-ugrică.

În vechile credințe populare estoniene, vrăjitoarea nu era inițial rea. Clasicul folclorului estonian, Oskar Loorits, arată în lucrarea sa Religia populară livoniană că vrăjitoarea popoarelor fino-ugrice era „o ghicitoare, un intermediar între oameni și zâne, un preot și un vindecător înțelept, un mare binefăcător și un ajutor pozitiv”.³¹ Vrăjitoarea îmbuna spiritele, înlătura răul zânelor, vindeca bolile și prezicea viitorul. Astăzi, când spunem „vrăjitoare”, ne gândim automat la ceva malefic sau cel puțin suspect. Dar această conotație negativă este în mare parte una ulterioară, rezultatul distrugerii seculare a bisericii creștine.

Mai târziu, când creștinismul a prins rădăcini, estonienii au început să facă distincția între o vrăjitoare care făcea rău și un înțelept care făcea bine. Un înțelept , sau adesea și un cunoscător sau un cunoscător și cunoscător , era cineva care își folosea abilitățile în beneficiul unei persoane. Vindeca, prezicea, găsea lucruri furate, vindeca boli, ajuta la nașteri dificile. O vrăjitoare , pe de altă parte, a ajuns să însemne cineva care își abuza abilitățile, făcea lucruri rele. Cu toate acestea, această distincție nu a fost niciodată complet clară. După cum notează Loorits, „știți cât de evidentă nu a fost diferența dintre conceptele de vrăjitoare și înțelept, pentru că o persoană încă le face pe amândouă”. Aceeași persoană putea fi atât un înțelept iubit, cât și o vrăjitoare temută într-un sat, în funcție de viața cui a atins-o.

Importanța profesiei unei persoane putea fi foarte restrâns specializată, iar limba estonă reflectă acest lucru în detaliu. Posija era cel care „posis” sau mormăia cuvinte în apă, vodcă sau iarbă. Rasuja rostea cuvinte tare bolnavilor sau animalelor. Rasuja și cel care sufla sare foloseau magia cuvintelor și sarea împreună. Manaja erau cei care conjurau zâne și spirite, adesea amenințător sau poruncitor. Existau înțelepți ai pietrei (a căror specialitate erau pietrele), înțelepți ai sării (sarea), înțelepți ai apei (apa), înțelepți ai vinului (vodca) și, bineînțeles, înțelepți ai mana , pe care Friedrich Reinhold Kreutzwald îi considera a fi la cel mai înalt nivel.³²

Doctorul și posija formau o subcategorie separată, care se ocupa în principal de medicina populară. În folclorul estonian modern, se face adesea o distincție între așa-numitul vindecător „polifuncțional” (adică cel care a făcut mai multe lucruri, a tratat, a prezis, a găsit lipsurile, a rezolvat relațiile) și vindecătorul specializat în mod restrâns. Potrivit cercetătorilor finlandezi, a căror terminologie este folosită și în Estonia, parantja este un vindecător de nivel inferior care elimină abateri specifice (de exemplu, un vindecător de vene, un vindecător de cupe, un vindecător nobil). La un nivel superior se află tietäjä sau cunoscătorul sau înțeleptul , care este un vindecător universal și consilier al comunității sătești.

Rolul înțelepților în societatea sătească era complex. Prima și principala sarcină era medicina populară . În caz de urgență, înțelepții erau adesea consultați înainte de medic, deoarece medicul era departe, plătea bani și adesea nu ajuta. Înțelepții foloseau o combinație de plante, cuvinte și ritualuri. Alături de aceasta era medicina veterinară : vacile, caii și porcii se îmbolnăveau adesea, iar înțelepții știau cum să se ocupe de ei. Obstetrica era un domeniu separat, unde lucrau în principal femei înțelepte, numite moașe . Găsirea lucrurilor pierdute și identificarea hoților era un alt serviciu comun, pentru care înțeleptul folosea de obicei suprafața apei sau a vodcii ca oglindă, în care trebuia să apară chipul hoțului. Vrăjile de dragoste , adică rostirea de vrăji de dragoste, erau, de asemenea , practici comune, deși erau considerate suspecte.

Dimensiunea de gen este interesantă. Contrar a ceea ce sugerează stereotipurile occidentale despre vânătoarea de vrăjitoare, înțeleptul estonian nu era în primul rând o femeie. Dimpotrivă, majoritatea celor mai faimoși înțelepți estonieni despre care s-au păstrat înregistrări istorice au fost bărbați. Au existat și femei înțelepte , în special în domeniile obstetricii și pediatriei. În Setomaa și sudul Estoniei, pe de altă parte, femeile vindecătoare populare erau mai frecvente. Termenii „vrăjitoare” și „vrăjitorie” sunt acum puternic feminini în estonă, dar această genizare este o construcție ulterioară, apărută în mare parte în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

O înțeleaptă notabilă, despre care există mai multe relatări, a fost Hermine Jürgens , poreclită vrăjitoarea Äksi . Ea a activat în zona Äksi din comitatul Tartu la mijlocul secolului al XX-lea și era cunoscută atât ca vindecătoare populară, cât și ca clarvăzătoare. Folclorista estonă Mare Kõiva i-a studiat în detaliu viața și practica.³⁴ Fiica unui maestru de pian, Jürgens vorbea mai multe limbi, avea o bibliotecă vastă și primea oameni atât în Tartu, cât și în satul Äksi. Trata cu plante medicinale, făcea diagnostice oftalmologice, iar piatra funerară din cimitirul Äksi are inscripția „vrăjitoarea Äksi”, la cererea sa. Au existat mai mulți astfel de înțelepți populari din secolul al XX-lea care au trăit și au lucrat în societatea noii ere (educați, poligloți, adesea conectați la oraș), iar exemplele lor arată cum vechea tradiție s-a adaptat la lumea nouă.

Un alt nume notabil este Kaika Laine , o cunoscută vindecătoare populară din sudul Estoniei, care a lucrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea și la care oamenii veneau din toată Estonia și Letonia pentru ajutor. Exemplul ei vorbește despre cum medicina populară nu a dispărut în timpul erei sovietice, ci a intrat în clandestinitate, existând alături de medicina oficială ca un sistem în mare parte independent, care era folosit atunci când opțiunile oficiale de tratament eșuau.

Cum se putea deveni cineva înțelept? Tradiția a oferit mai multe răspunsuri la această întrebare. Cea mai comună modalitate era prin transmitere , prin care un înțelept bătrân își transmitea cunoștințele unui tânăr, adesea unei rude, uneori din afara familiei. Alții susțineau că s-au născut cu acest dar , uneori datorită unor semne din naștere sau unor circumstanțe neobișnuite (cum ar fi nașterea cu un văl sau o văl). Unii credeau că și-au primit abilitatea accidental , de exemplu după ce au fost loviți de fulger, au suferit de o boală gravă sau în urma unei viziuni. Printre înțelepți exista și o credință răspândită în cărți speciale de înțelepciune , dintre care cea mai faimoasă era mitica Carte a Genezei . Oamenii credeau că a șasea și a șaptea carte fuseseră eliminate din Biblie deoarece conțineau vrăjitorie. Aceste cărți trebuiau obținute și studiate de către înțelepți, iar ei le dădeau abilitatea lor.³⁵

Statutul înțelepților în societatea sătească era ambivalent. Erau respectați pentru că erau necesari. Erau temuți pentru că puterea lor era imprevizibilă. Erau suspectați pentru că biserica îi declara eretici. Erau admirați pentru că știau lucruri pe care alții nu le știau. Această ambivalență este caracteristică tuturor rolurilor arhaice de „magician profesionist” din întreaga lume, iar înțeleptul estonian nu făcea excepție. Acest amestec de nevoie, respect și frică a purtat această figură de-a lungul secolelor, iar în Estonia modernă, vindecătorii populari și „vindecătorii naturali” își au locul lor, deși vocabularul s-a schimbat.

Muzeul Literar Estonian a compilat o întreagă publicație online despre vindecătorii populari estonieni , care rezumă cercetările din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent. Este o resursă disponibilă gratuit pentru oricine dorește să înțeleagă această tradiție mai profund.

Magie și vrăji cu cuvinte

Relația estonienilor cu cuvintele a fost profundă și magică timp de secole. În timp ce în Europa Occidentală medievală, latina, în inima Bisericii Catolice, era considerată o limbă sacră, a cărei sfințenie rezida în faptul că era de neînțeles, în religia populară estonă era exact opusul. Puterea cuvintelor rezida în faptul că erau cuvintele potrivite , adesea arhaice, asemănătoare reggae-ului, ritmice, repetitive. Un cuvânt nu era doar un simbol pentru altceva. Un cuvânt era o acțiune . Dacă spuneai cuvintele potrivite în mod corect, lumea se schimba, sângele se oprea, durerea dispărea, dușmanul se oprea, iubitul se întorcea acasă.

Această înțelegere, care poate fi numită o viziune asupra lumii bazată pe cuvinte magice, este caracteristică nu numai estonienilor, ci întregului spațiu cultural fino-ugric. Poezia runică finlandeză , al cărei cel mai bun compendiu a fost compilat de Elias Lönnrot sub numele de Kalevala (1835, versiunea finală 1849), descrie o lume în care un vrăjitor iscusit poate realiza lucruri incredibile. Viziunea asupra lumii bazată pe cuvinte magice nu este o particularitate estonă sau finlandeză, ci aparține tradiției mai largi a ezoterismului și ocultismului occidental , unde puterea cuvintelor și simbolurilor a fost concepte centrale de la hermetismul elenistic până în prezent. Väinämöinen, eroul principal al Kalevalei, este mai presus de toate un om înțelept al cuvintelor, a cărui putere constă în cunoașterea modului în care lucrurile au apărut sau în cuvintele lor de origine . Tradiția estoniană a vrăjitorilor nu a atins complexitatea narativă a Kalevalei, ci a împărtășit aceeași premisă de bază.

Volumul de vrăji estoniene din arhive este impresionant. Baza de date cu vrăji a Arhivei de Folclor Estonie conține mii de vrăji scrise, colectate în principal de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea. Folcloristul Mare Kõiva , a cărui operă de-o viață a fost studiul vrăjitoriei, a publicat în 2011 o antologie voluminoasă de vrăji estoniene, care reunește cea mai bună și mai autentică parte a acestei moșteniri. Kõiva a arătat că există peste o sută de tipuri diferite de vrăji estoniene.³6

Tipurile de vrăji pot fi împărțite în mai multe categorii în funcție de scopul lor și oferă o bună imagine de ansamblu asupra scopului în care le foloseau estonienii.

Vrăjile curative sau cuvintele vindecătoare erau cele mai frecvente. Fiecare boală avea propriul set de cuvinte. Vrăjile de sânge opreau sângerarea, vrăjile de durere alungau durerea, vrăjile de trandafir vindecau trandafirul (inflamația pielii), vrăjile de boala sării vindecau boala sării, vrăjile de dinți durerile de dinți. Una dintre cele mai tipice vrăji de sânge din parohia Jõhvi din 1947, care a fost înregistrată în colecția Arhivei Folclorice Estoniei de către un purtător de tradiție: „ Am mușcat fierul, sângele a țâșnit. Issa, Poiga, Pühavaim. Vesi jooskuu, veri steisku niko kui Jordani jõõs paas. Amin. ”³⁷ Trebuiau citite de nouă ori. Structura acestei vrăji arată un amestec tipic de vrăji estoniene târzii: veche magie de cuvinte fino-ugrice (poruncă de a opri sângele) împletită cu un element creștin (Pühavaim, Jordani jõgi, Amin).

Vrăjile protejau împotriva deochiului, a oamenilor răi, a diavolului și a zânelor. Erau deosebit de importante pentru protejarea copiilor și a animalelor, deoarece erau considerați cei mai vulnerabili. Când un fermier ducea un vițel la păscut, spunea cuvinte. Când o mamă își alăpta copilul, spunea cuvinte. Când se construia o casă, se spuneau cuvinte. Viața de zi cu zi era împletită cu vrăji , iar majoritatea nu erau considerate „magie”, ci „modul în care se fac lucrurile”.

Vrăjile distructive , sau blestemele, erau o categorie separată, aparținând mai mult repertoriului vrăjitorului malefic decât celui înțelept. Blestemele erau aruncate asupra unui dușman, a unui obiect al mâniei sau a unui iubit înșelat, pentru a-i aduce boală, ghinion sau moarte. Tocmai la astfel de vrăji biserica reacționa cel mai puternic și pentru care vrăjitoarele erau acuzate în procesele vrăjitoarelor. Incantația , adică rostirea cu voce tare a unui blestem, era o realitate în credințele populare, ale căror efecte erau temute.

Vrăjile de dragoste erau un grup separat. Erau folosite pentru a trezi dragostea în inima unui bărbat sau a unei femei, adesea spre propriul beneficiu. O vrajă de dragoste tipică nu era poezia romantică, ci o tehnică practică cu plante, obiecte și cuvinte. Uneori trebuia presărat ceva pe hainele obiectului iubirii, alteori trebuia băut ceva împreună și adesea vraja era citită la luna nouă.

Vrăjile de muncă erau vrăji asociate cu sarcinile cotidiene: vânătoarea, pescuitul, agricultura, păstoritul. Vrăjile păstorilor protejau turma de zânele pădurii și de lupi. Vrăjile de semănat asigurau o recoltă bună. Vrăjile de pește aduceau peștii în plasă. Erau adesea în versuri reggae și se deosebeau de vrăjile împotriva bolilor prin faptul că erau recitate ritualic, planificat, preventiv și nu în caz de urgență.

Structura vrăjilor este un aspect pe care folcloriștii l-au analizat în detaliu. O vrajă tipică estonă conține mai multe elemente:

Recurs sau invocarea diferitelor autorități. Poate fi adresată cerului, pământului, focului, apei, spiritelor, sfinților sau lui Isus. Vrăjile mai vechi se adresau forțelor naturale, cele ulterioare autorităților creștine.
Lugu poate cuvinte de origine sau așa-numitele narațiune etiologicăAceasta este partea centrală, unde este descrisă boala, durerea sau problema, adesea într-un cadru mitologic. În tradiția finlandeză este extrem de dezvoltată; de exemplu, există o rună lungă în Kalevala despre originea fierului. În Estonia, această parte este mai scurtă, dar urme ale acesteia au supraviețuit.
CäskAceasta este partea activă, în care vrăjitorul ordonă problemei (boală, inamic, spirit) să dispară sau să se schimbe. „Pleacă, spirit necurat”, „oprește sângerarea”, „oprește durerea”.
Kinnitus poate concluzieAdesea rostit de trei ori (trei este numărul de repetiții magice), terminându-se adesea cu cuvântul „amin” în incantațiile ulterioare.

Un strat ulterior în vrăjile estoniene îl reprezintă elementele creștine care s-au alăturat tradiției după ce luteranismul a prins rădăcini. Isus, Maria, Petru, Duhul Sfânt apar constant în vrăji. Este demn de remarcat faptul că, conform cercetărilor lui Mare Kõiva, există mai puține apeluri la sfinți în vrăjile estoniene decât în țările catolice, ceea ce se datorează influenței luteranismului, unde cultul sfinților a fost reformat.³⁸ Vrăjile creștine conțin adesea legende despre Isus și călătoria sa pe pământ, unde a alungat durerea, a oprit sângele sau a stins focul cu suferința sa. Aceste legende creează o paralelă între situația vrăjitorului și evenimentul sacru, care este o tehnică magică clasică de tipul „dacă aceasta atunci, atunci și acum”.

O vrajă care se încadrează într-o categorie specială este pătratul SATOR-AREPO , un palindrom latin cunoscut în toată Europa, dar care a ajuns și în medicina populară estoniană. Cuvintele cu tematică de foc s-au păstrat din parohia Paistu: „ Sator, Arepo, Tenet, Opera, Rotas trimiteți ajutor. Anania, Assaria, Mesael sting focul. Cele trei surori ale cerului: spuneți rugați-vă lui Dumnezeu, spuneți trageți apă, spuneți scoateți focul. Amin, Amin, Amin. ”³⁹ Pentru a citi această vrajă, trebuia să se învârtă focul de trei ori în sens invers acelor de ceasornic. Pătratul SATOR este o formulă magică internațională, a cărei origine datează din Pompeiul roman, iar modul în care a ajuns în Estonia este un exemplu tipic al modului în care tradiția vrăjitoriei estone s-a împletit cu curentele magice internaționale.

Importanța numerelor în vrăji nu trebuie subestimată. Trei este cel mai comun număr (vraja este recitată de trei ori, obiectul este plimbat de trei ori), nouă (trei de trei) este important pentru vrăji mai puternice, iar șapte și doisprezece apar și în anumite vrăji . Aceste numere provin parțial din tradițiile precreștine, parțial din creștinism.

Practica doctorilor de cuvinte este documentată în numeroase rapoarte din colecțiile arhivelor folclorice din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Soldații din Războiul de Independență din Estonia purtau cu ei cuvinte scrise pe hârtie , pe care mamele lor le puneau la gât pentru a împiedica gloanțele să treacă prin ele.⁴⁰ Acesta este un exemplu remarcabil al modului în care vechea magie a cuvintelor s-a adaptat războiului modern. Aceeași tradiție este documentată în rapoartele care menționează soldații Republicii Estonia, iar acesta nu este un zvon, ci un fapt păstrat în arhivele folclorice.

Studiul tradițiilor magice estoniene este unul dintre cele mai puternice domenii ale folcloristicii estoniene de astăzi. Mare Kõiva și alți folcloriști de la Muzeul Literaturii Estoniei au făcut ca vrăjile să fie vizibile la nivel internațional, iar tradiția magică estonă este acum comparată în mod egal cu tradițiile finlandeze, baltice și slave. Portalul Tradițiilor din Sudul Estoniei , care se află sub jurisdicția Muzeului Literaturii Estoniei, vă permite să căutați gratuit vrăji după parohie și este o resursă excelentă pentru oricine dorește să experimenteze această tradiție direct.

Dumbrave, locuri de sacrificiu și peisaje sacre

Dumbrave , pietre de sacrificiu , izvoare sacre și copaci sacri . În total, în Estonia au fost documentate peste 3000 de situri sacre naturale istorice, dintre care peste 800 sunt asemănătoare dumbravelor, dar numărul de copaci sacri, pietre și izvoare individuale este chiar mai mare.⁴¹ Aceasta este o densitate incredibilă pentru o zonă mică și vorbește despre cât de profund a fost țesută sacralitatea în peisajul estonian.

Ce este un hiis? Cuvântul nu se traduce bine în alte limbi. „Dumbrava sacră” în engleză transmite doar o parte din sens. Ahto Kaasik, fost director al Centrului pentru Situri Naturale Sacre al Universității din Tartu, a descris un hiis ca fiind un loc care îndeplinește „o varietate de funcții: era mai mult decât un loc de adunare sau de dans, o sală de sărbători, un spital, un cimitir, o biserică, un tribunal, o fortăreață sau un loc de sacrificiu. Pentru el, nu există o comparație potrivită astăzi.”⁴² Un hiis era un loc funcțional unde se aduna comunitatea, unde se luau decizii, unde se celebrau sărbătorile, unde morții erau îngropați, unde bolnavii erau tratați, unde se lua legătura cu strămoșii.

Dacă comparăm hii-ul cu alte concepte spațiale de magie și sfințenie, observăm asemănări remarcabile. În lumea elenistică, temenos-ul era o zonă sacră delimitată, care aparținea zeului și unde activitățile obișnuite nu erau permise. În Grecia, existau alsos , sau crânguri sacre, unde copacii creșteau în jurul statuilor zeilor și unde era interzisă tăierea copacilor sau uciderea animalelor. Aceste concepte nu sunt departe de hii-ul estonian din punct de vedere structural, ceea ce sugerează că ideea de „loc sacru” este foarte veche și universală în umanitate. Tradiția locurilor sacre naturale nu este o specialitate estonă, ci aparține unui spectru mai larg de culturi indigene care include multe popoare din Europa, Asia, Africa și alte continente. În istoria ezoterismului occidental, locurile sacre, sacrificiile și simbolurile au fost, de asemenea, concepte centrale, despre care am scris mai detaliat în prima parte a seriei, care tratează ocultismul ca fenomen istoric și cultural.

Există diverse tipuri de crânguri și pot fi, în general, împărțite în complexe și obiecte individuale. Un complex de crânguri este un loc sacru situat pe o suprafață mai mare de teren, care combină copaci sacri, pietre, un izvor, o grădină de sacrificiu, morminte și adesea un loc de dans sau leagăn. De exemplu, dealul crângurii Purtse din Virumaa are morminte, o piatră de sacrificiu, un izvor de sacrificiu, un loc de dans și de întâlnire. Locurile de sacrificiu unifamiliale, pe de altă parte, sunt mai mici, adesea sub forma unui singur copac, a unei pietre sau a unei mici grădini lângă curțile fermelor. Acestea, la rândul lor, erau acceptate, păstrate curate și se aduceau ofrande.

Este important să menționăm cele mai faimoase situri sacre estoniene , deoarece multe dintre ele pot fi vizitate și astăzi și fac parte din patrimoniul nostru cultural. Taevaskoda din comitatul Põlva este un mal lung și o maluri de râu, cu peșteri mistice și valea pitorească a râului Ahja. Panga Pank din Saaremaa se află pe coasta insulei Saaremaa. Pühajärv, lângă Otepää, și-a primit numele de la faptul că era considerat sacru. Kuremäe Hiiemägi din comitatul Ida-Viru a fost unul dintre locurile sacre centrale ale populației rurale votiene, până când pe acesta a fost construită mănăstirea ortodoxă rusă Pühtitsa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ceea ce este un exemplu excelent al modului în care creștinismul a preluat vechea sacralitate. Ebavere Hiiemägi din comitatul Lääne-Viru este un important loc sacru local, deja menționat pe larg în sursele istorice. Stejarul Tamme-Lauri din comitatul Võru este cel mai bătrân și mai gros stejar din Estonia, estimat la aproximativ 700 de ani și este unul dintre puținii copaci sacri.

Un loc sacru care merită o atenție specială este dumbrăvara Tammealuse (sau dumbrăvara Samma ) din comitatul Lääne-Viru, care este unul dintre cele mai active locuri sacre ale Credincioșilor Pământului în prezent. În inima complexului dumbrăverii se află un singur stejar sacru, lângă care se află o piatră de sacrificiu și un izvor de ochi. În 2001, cotidianul finlandez Helsingin Sanomat a publicat un articol despre cum dumbrăvara Tammealuse era amenințată cu distrugerea din cauza disputelor legate de proprietate, iar acest lucru a declanșat o discuție mai amplă despre protejarea locurilor sacre din Estonia.⁴³ Dumbrăvara găzduia niște „copaci zei ai fulgerului” rari, care fuseseră sculptați adânc de fulgere, și exista și un „copac vindecător”, la care oamenii mergeau de secole pentru a cere ajutor.

Regulile crângului erau stricte. Crângul era un loc unde nu avea voie să taie copaci , să rupă crengi , să ucidă animale , să culeagă fructe de pădure sau ciuperci , să vâneze sau să pescuiască . Pământul nu avea voie să fie tulburat, adică nu se săpau șanțuri și nu se practicau lucrări agricole acolo. Trebuia să se comporte liniștit și respectuos. Oricine încălca aceste reguli, conform credințelor, trebuia pedepsit, care putea fi atât fizic (boală, accident), cât și comunitar (rușine, expulzare). Arhiva folclorică estoniană conține numeroase legende de avertizare care povestesc despre oameni care tăiau copaci din crâng sau spărgeau pietre și despre dezastrele care au urmat.⁴⁴ Aceste povești reprezentau un control tradițional care a menținut integritatea locurilor sacre de-a lungul secolelor.

Practicile de sacrificiu au fost inextricabil legate de movile. Estonienii au adus ofrande la movile și la locurile de sacrificiu timp de secole. Ofrandele de mâncare erau cele mai frecvente: bucăți de pâine, unt, brânză, miere, bere. Obiectele de sacrificiu erau, de asemenea, frecvente: monede, bijuterii, bucăți de material textil, obiecte mici. Sacrificiile de animale se făceau în timpul sărbătorilor importante, deși acest obicei dispăruse parțial chiar înainte de culegerea folclorului în secolul al XIX-lea. Monede și alte obiecte erau aruncate în fântâni , ceea ce este încă un obicei răspândit la nivel internațional (Fântâna Trevi din Roma, Loch Lomond din Scoția etc.).

Fiecare dumbravă și fiecare piatră de sacrificiu avea propria specialitate . Unele se specializau într-o problemă specifică. Apa din izvoarele cu ochi vindeca bolile oculare (izvorul cu ochi de la Tammealu Samma este un exemplu tipic). Izvoarele cu rugină vindecau erizipelul și alte inflamații ale pielii. Apele vindecătoare vindecau slăbiciunea generală. Copiii bolnavi erau adesea duși sub copacii sacri, unde mamele care purtau copilul lăsau bucăți de pânză drept ofrande, iar aceste obiecte se acumulau adesea pe ramurile copacilor de-a lungul anilor (acest obicei are paralele la multe alte popoare, de exemplu, turcii, celții și japonezii).

Conflictul cu biserica creștină este o constantă în istoria castrului de pe deal. În secolul al XIII-lea, când cruciații i-au convertit pe estonieni la creștinism, biserica s-a confruntat cu credințe populare adânc înrădăcinate, iar castrurile de pe deal erau simboluri ale acestei rezistențe. Biserica își construia adesea capelele și bisericile direct pe amplasamentele castrului de pe deal pentru a „prelua vechiul loc sfânt”. Ruinele Capelei Maarja din Viru-Nigula se află în jurul fostului castru, iar chiar în secolul al XVII-lea, acolo aveau loc adunări rurale „printre ruine”. Exemplul de la Kuremäe este un clasic. Catedrala Alexandru Nevski de pe Toompea din Tallinn a fost construită între 1894-1900 pe un loc care era asociat legendar cu sfințenia precreștină. Există zeci de astfel de exemple.

Biserica nu a fost neutră în ceea ce privește dumbrăvile. De-a lungul Evului Mediu, și mai ales după victoria luteranismului odată cu Reforma din secolul al XVI-lea, pastorii și clerul s-au plâns în repetate rânduri că țăranii continuau să practice practici „superstițioase” în dumbrăvi și în jurul izvoarelor. Protocoalele de vizitare , care erau rapoarte oficiale ale bisericii locale, arată cum vizitarea locurilor sfinte, efectuarea de sacrificii și alte obiceiuri păgâne au continuat în ciuda tuturor interdicțiilor. Acesta a fost probabil unul dintre motivele pentru care procesele vrăjitoarelor au prins amploare în Estonia în secolul al XVII-lea, lucru care va fi discutat în capitolul următor.

Ziua de azi a adus noi provocări pentru hiiți. În primul rând, multe situri sacre au fost pierdute sau deteriorate din cauza agriculturii, construcției de drumuri și urbanizării. În al doilea rând, cele care au rămas sunt amenințate de diverse proiecte de dezvoltare: stațiuni de schi, case de vacanță, mine. În ultimii douăzeci de ani a existat o lungă dezbatere privind construirea unei stațiuni de schi pe dealul Paluküla hiiemäe , care i-a pus pe indigeni, conservatoriștii și administrația locală unii împotriva altora. În al treilea rând, au fost lansate proiecte de documentare și protecție , conduse de Fundația Hiite Maja , care, împreună cu Maavalla Koja, creează o bază de date hiiți, organizează activități de protecție și răspândește cunoștințe despre importanța acestor situri.

Popoarele indigene și alți estonieni moderni încă vizitează dumbrăvile. Unii le vizitează ca pe un sanctuar, mai degrabă decât ca pe un loc de rugăciune. Alții le vizitează de dragul naturii, respectând vechile tradiții. Alții pur și simplu se plimbă, fără a-i da în mod conștient vreun sens. Dumbrăvila s-a schimbat, la fel ca și omul, iar viitorul ei depinde de modul în care fiecare nouă generație o înțelege și o folosește.

Procesele vrăjitoarelor în Livonia și Estonia

Când vine vorba astăzi despre procesele vrăjitoarelor europene, majoritatea oamenilor se gândesc la cele mai faimoase procese din Germania, Franța și Scoția sau la cazul Salem din Massachusetts din 1692. Puțini știu că vânătoarea de vrăjitoare a ajuns și în Estonia și că sute de procese au avut loc aici între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, în care zeci de oameni au murit prin incendii. Aceasta este o poveste relativ puțin abordată în învățământul general estonean, dar înțelegerea ei este importantă atât în contextul mai larg al vânătorii de vrăjitoare occidentale, cât și pentru înțelegerea supraviețuirii credințelor populare estoniene.

Contextul european general este important. Vânătoarea de vrăjitoare europene a fost un fenomen continuu de la sfârșitul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVIII-lea. În această perioadă, se estimează că între 40.000 și 100.000 de persoane au fost executate în toată Europa, majoritatea femei, deși bărbații au reprezentat și ei o proporție semnificativă, în special în Europa de Nord.⁴⁵ Contrar opiniei populare, vânătoarea de vrăjitoare nu a fost un fenomen medieval. A fost un fenomen modern timpuriu care s-a intensificat imediat după Reformă și triumful luteranismului, atingând apogeul în ultimul sfert al secolului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Contextul în care au loc vânătoarea de vrăjitoare este strâns legat de ezoterismul occidental și de istoria ocultului, care este discutată mai detaliat în prima parte a seriei despre contextul istoric și cultural al ocultului , unde discutăm, printre altele, magia medievală, ocultismul renascentist și relația bisericilor catolice și luterane cu gândirea magică.

În teritoriile estoniene , procesele vrăjitoarelor au făcut parte din acest fenomen european mai amplu, dar, în anumite privințe, au fost mai modeste decât panicile masive ale vrăjitoarelor din Germania sau Scoția. Conform cercetărilor realizate de folcloristul și istoricul estonian Maia Madari , un total de 145 de procese ale vrăjitoarelor au avut loc în Estonia între secolele al XVI-lea și al XIX-lea , rezultând în executarea a 65 de persoane între 1520 și 1699.⁴⁶ În secolul al XVII-lea, au fost executate 44 de persoane, dintre care 23 bărbați și 21 femei. Această distribuție pe sexe este demnă de remarcat, deoarece diferă puternic de percepția populară asupra vânătorii de vrăjitoare ca fiind în principal o persecuție împotriva femeilor. În Estonia, aproximativ jumătate dintre acuzați erau bărbați , ceea ce se explică în mare măsură prin acuzația foarte comună de a fi vârcolac (vezi mai jos), care a căzut aproape exclusiv asupra bărbaților. Vrăjitoarea tipică din Europa de Vest nu a format un tipar atât de clar în rândul estonienilor.

Livonia era o societate unică și multietnică . Nobilimea și clerul germano-baltic dețineau cele mai importante poziții, dar țărănimea era formată din estonieni și letoni. Reforma (din anii 1520 încoace pentru estonieni) a făcut din Livonia o zonă luterană, iar teologia luterană era cel puțin la fel de strictă în ceea ce privește vrăjitoria ca și catolicismul, iar în unele cazuri chiar mai strictă. Un factor important a fost însăși poziția lui Martin Luther : el credea în participarea directă și activă a diavolului în lume și pleda pentru mijloace dure de vânare a vrăjitoarelor. Într-un fel, se poate spune că odată cu apariția protestantismului, credința în vrăjitorie s-a adâncit , nu a slăbit, contrar a ceea ce s-ar putea aștepta de la gândirea iluministă.⁴⁷

Dovezile documentare au fost păstrate în grade diferite cu privire la cazuri specifice . Unul dintre cele mai vechi cazuri bine documentate este cel din 28 aprilie 1615 , când Brigitta, soția unui paznic finlandez, a fost condamnată la moarte prin foc în Narva . Ea a fost acuzată că a „vrăjit și a stricat fabricarea berii în oraș” și că a îmbolnăvit mai multe persoane.⁴⁸ La sfârșitul aceluiași deceniu, pe 20 iunie 1617 , șase persoane acuzate că sunt vârcolaci și vrăjitoare au apărut în fața tribunalului de la Conacul Kiviloo din comitatul Harju , care, la rândul lor, s-au plâns de alte persoane. Majoritatea și-au mărturisit imediat vina și au susținut, de asemenea, că „au stat cu Diavolul la cină”. Acest caz este un exemplu tipic al așa-numitei panici vrăjitoare , unde un caz a declanșat o reacție în lanț de noi acuzații și mărturisiri, adesea sub influența torturii.

În 1642, o vrăjitoare a fost condamnată la o pedeapsă deosebit de crudă la Tribunalul Județean Pärnu: stoarcerea cu un clește încins, tăierea membrelor brațelor și picioarelor, smulgerea inimii, decapitarea și înțeparea ei de un stâlp și arderea corpului. Astfel de pedepse extreme erau rareori folosite, dar erau mai aspre decât moartea prin foc standard. În 1665, o vrăjitoare a fost condamnată la „moarte prin foc într-o colibă de lemn, unde urma să fie arsă până la cenușă”, care este un fel de metodă specifică de execuție în care persoana condamnată era închisă într-un mic gard de lemn și dată foc.

Ultimul proces estonian pentru vrăjitoare care s-a încheiat cu o condamnare la moarte a avut loc în 1699 , când Tribunalul Județean Tartu l-a condamnat la moarte pe Tattra Santi Micheli pentru vrăjitorie.⁴⁹ Aceasta a pus capăt oficial practicii arderii pe rug pentru vrăjitorie pe teritoriul estonian, deși procesele pentru vrăjitoare au continuat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea cu alte pedepse (biciuire, expulzare din țară, trimitere la un reformator). În 1723, Tribunalul Județean Tartu l-a condamnat la moarte pe țăranul din Valguta , Wielo Ado , care a fost acuzat că a dat foc cu vrăjitorie, dar această decizie probabil nu a fost executată, deoarece pedepsele fuseseră deja atenuate până la mijlocul secolului.

Tallinn și Toompea erau districte judiciare separate. În instanța inferioară a primăriei din Tallinn, o singură suspectă de vrăjitoare, Pajupea Andes , a fost condamnată oficial la moarte în secolul al XVII-lea, deși cel puțin trei procese au avut loc acolo în anii 1590, a căror documentație este incompletă. În Toompea, unde funcționau curtea castelului, Curtea Bărbaților din Harju și Curtea Supremă a Estoniei, au fost pronunțate zeci de condamnări la moarte pe baza acuzațiilor de vrăjitorie sau vârcolac, precum și în Tartu, Pärnu și Paide.⁵⁰

Acuzațiile de vârcolaci formează o categorie separată și notabilă în procesele vrăjitoarelor din Estonia. Cazurile de vârcolaci livonieni au primit atenție academică internațională, în principal prin opera lui Carlo Ginzburg (un istoric italian). Faimoasa sa carte „Bătăliile de noapte” (1966) și recenta lucrare „Bătrânul hoț, un vârcolac livonian ” (2020, împreună cu Bruce Lincoln) se concentrează pe cazul lui Bătrânul Hoț din Jürgensburg (Letonia de astăzi) în 1692. Bătrânul Hoț, un țăran de peste 80 de ani, a susținut în instanță că era un vârcolac, dar un vârcolac bun a cărui sarcină era să lupte cu diavolul la porțile iadului pentru a readuce oamenilor recoltele furate și fertilitatea. Thiess nu și-a regretat statutul de vârcolac, ci l-a apărat ca pe o activitate tradițională și utilă. Ginzburg susține că credințele despre vârcolaci din Livonia sunt rămășițe ale unei tradiții șamanice precreștine care a supraviețuit sub creștinism.⁵¹ Această abordare academică a făcut din cazurile de vârcolaci livonieni exemple canonice ale folclorismului și istoriei occidentale. Folcloristul estonian Merili Metsvahi a continuat să cerceteze acest subiect și în secolul XXI.

Metodele procesului erau similare standardului european. Pentru a dovedi acuzațiile, se folosea un test al apei , în care acuzatul era aruncat și tras în apă: dacă plutea, era vrăjitoare, dacă se scufunda, era nevinovat (paradoxul era că „nevinovații” mureau adesea în acest fel, iar „vinovații” erau oricum executați ulterior). Tortura era folosită pe scară largă, iar majoritatea confesiunilor erau obținute prin intermediul ei. Oamenii erau adesea acuzați că schimbau vremea , făceau rău vacilor și animalelor , deteriorau laptele sau berea , îmbolnăveau oamenii și, bineînțeles, că făceau un pact cu diavolul.

Dinamica socială din spatele evenimentelor a fost adesea mai mult decât simpla panică religioasă. Conflictele din sate au fost adesea punctul de plecare al acuzațiilor: două familii s-au certat, una dintre ele s-a îmbolnăvit, iar cealaltă familie a fost acuzată de vrăjitorie. Tensiunile de gen au jucat un rol, mai ales când era vorba de femei singure, văduve sau cele care nu se încadrau în norma socială. Tensiunile etnice au fost, de asemenea, o dimensiune importantă în Livonia: acuzatorii erau adesea proprietari de pământ germani baltici sau oficiali ai orașului, țăranii acuzați. Dezastrele naturale , în special vremea insuportabilă și foametea , au fost un fundal comun cu care valurile de procese ale vrăjitoarelor au fost strâns corelate în timp.

Sfârșitul a venit treptat. Marele Război Nordic (1700-1721) și dezastrele asociate acestuia (Marea Foamete din 1695-1697, în care a murit până la o cincime din populația Estoniei) au șocat întreaga viață a Livoniei, iar procesele vrăjitoarelor au dispărut practic de pe ordinea de zi. Ideile Iluminismului au ajuns în Estonia până la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar credința în posibilitatea vrăjitoriei a dispărut treptat în rândul clasei educate. Codul Rus din 1734 , care a intrat în vigoare în Estonia după sfârșitul Războiului Nordic, trata deja vrăjitoria ca pe o fraudă, mai degrabă decât ca pe o acțiune a diavolului. În secolul al XIX-lea, au fost făcute câteva excepții istorice de la procesele vrăjitoarelor, dar moartea nu a mai fost impusă.

Un context important pentru toate acestea este că procesele vrăjitoarelor nu au marcat sfârșitul credințelor populare și al magiei. Dimpotrivă, chiar în aceeași perioadă în care instanțele oficiale executau vrăjitoarele, în sate a continuat o viață bogată de credințe populare, magie a cuvintelor, practica înțelepților și sfințirea dumbrăvilor . Victimele proceselor vrăjitoarelor erau adesea înțelepți și vindecători populari , a căror practică era acceptată de comunitate, dar împotriva cărora fuseseră formulate acuzații specifice de la caz la caz. După încheierea proceselor vrăjitoarelor, tradiția a continuat, doar că mai discret, iar această tradiție a dat naștere colecției de folclor din secolele al XIX-lea și al XX-lea pe care am discutat-o în Capitolul 1.

Subiectul proceselor vrăjitoarelor din Estonia a fost studiat de numeroși istorici și folcloriști, inclusiv Maia Madar , Juhan Kahk , Aivar Põldvee , Madis Maasing , Aarne Ruben (a cărui carte din 2017, „ Procesele vrăjitoarelor din Estonia ”, este o lucrare standard de popularizare științifică) și Merili Metsvahi . Arhivele orașului Tallinn și Arhivele Naționale păstrează documente originale, care permit efectuarea de noi descoperiri până în ziua de azi. Deoarece multe dosare judiciare sunt incomplete sau formatate confuz, noi cazuri continuă să fie identificate în secolul XXI.

Ritualuri calendaristice și aniversări magice

Calendarul popular estonian nu este pur și simplu un an cu sărbători. Este un sistem de viziune asupra lumii , în care fiecare anotimp, fiecare răsărire a soarelui, fiecare lună are propria semnificație și în care fiecare sărbătoare necesită anumite obiceiuri, cuvinte și acțiuni. Înțelegerea ritualurilor calendaristice este cheia credințelor populare estoniene, deoarece în aceste ritualuri magia, religia, munca și sărbătoarea erau cel mai strâns legate. Studiul detaliat al calendarului popular estonian a fost una dintre cele mai importante realizări ale folcloristicii estoniene, în principal datorită lucrării în opt volume a lui Mall Hiiemäe, „Eesti rahvakalender ” (1981-2010), care este practic o enciclopedie completă pe această temă.⁵²

Natura dublă a calendarului este un mesaj de fundal important. Calendarul popular estonian, așa cum se dezvoltase până în secolul al XIX-lea, era format din două straturi principale. Primul strat era precreștin, bazat pe ritmul anotimpurilor și al fenomenelor naturale : solstițiile, zilele și nopțile, perioadele de arat și semănat, recoltele, eliberarea turmei, întoarcerea sufletelor. Al doilea strat a fost stratificarea creștină , care a venit după creștinism și a adus cu sine zilele sfinților din calendarul bisericesc: Ziua Sfântului Gheorghe, Ziua solstițiului de vară, Ziua Sfântului Mihail și Mardi Gras. Este demn de remarcat, totuși, faptul că numele acestor sfinți se suprapuneau adesea cu sărbători precreștine existente , iar oamenii atribuiau sfinților fostele semnificații de sfințenie naturală.⁵³ Pentru țărănime, Mihail nu era pur și simplu un arhanghel, ci un simbol al muncii de toamnă și al timpului sufletelor. Ioan nu era Ioan Botezătorul, ci figura sfântului solstițiului de vară. Numele se schimbau, conținutul rămânea.

Structura ciclului anual în calendarul popular estonian începe cu iarna sau momentul natural al noilor începuturi. Să analizăm cele mai importante sărbători magice în ordinea lor calendaristică.

Ziua Solstițiului de Iarnă (17 ianuarie) era o sărbătoare de la mijlocul iernii care marca începutul prelungirii zilei. Se credea pe scară largă că „ursul se întoarce în cealaltă parte” în această zi, ceea ce înseamnă că sosise vârful iernii și începuse întoarcerea spre primăvară. Acest lucru era important în credințe, deoarece din această zi se prezicea vremea pentru lunile următoare. Se sărbătoarea și Ziua Lumânărilor (2 februarie) , când se foloseau lumânări pentru a proteja casa de spiritele rele, și Marțea Grasului , al cărui obicei faimos de a da drumul la alunecare se presupunea că aduce „in lung” (creșterea bună a inului).

Ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie) de primăvară avea o importanță deosebită în calendarul popular, deoarece marca ziua eliberării turmei , adică prima dată când animalele erau păscute după iarnă. Obiceiurile de Ziua Sfântului Gheorghe erau profund magice: animalele erau marcate cu semnul crucii pe frunte folosind gudron sau alte substanțe , erau fumigate cu hamamelis și alte substanțe și se rosteau vrăji.⁵⁴ Un ou de găină era așezat sub pragul grajdului sau pe poteca vitelor, sau aruncat peste vite, deoarece spargerea lui prezicea pagube aduse animalelor. Ciobanului i se turna apă pe gât și i se dădea un ou fiert și o „turtă ciobănească”. Primul bici pentru vite era așezat în streașina acoperișului după ce vitele ajungeau acasă, unde era ținut până la sfârșitul perioadei de pășunat. Aceste obiceiuri reprezentau o protecție magică pentru vite și erau respectate cu grijă.

Noaptea Walpurgis (1 mai) este o zi specială în calendarul popular estonian. Este cea mai activă noapte a anului pentru vrăjitoare, iar Estonia a împărtășit această credință cu o mare parte din Europa de Nord: Germania, Scandinavia și Anglia. Walpurgis este numită după sfânta germană Walpurga (o misionară din secolul al VIII-lea), dar obiceiul are rădăcini precreștine. În Estonia , era o tradiție ca vrăjitoarele să se adune pentru o noapte pentru a-și întâlni stăpânul demonic și a planifica un nou an magic. În Europa de Vest, acesta era muntele Brocken (în munții Harz din Germania), în Estonia era adesea zona din jurul unei crânguri sau a unui munte înalt . În Noaptea Walpurgis, era necesar să se protejeze animalele și casa : se aprindeau focuri, se făceau tunete, se plasau obiecte de fier sub prag și se botezau animalele. Obiceiurile din Ajunul Nopții de Solstițiu de Vară sunt direct legate de tradițiile europene mai largi, care sunt evidențiate în prima postare din seria noastră despre semnificația istorică și culturală a ocultului , unde am discutat, printre altele, despre vânătoarea de vrăjitoare din Europa de Nord și magia renascentistă.

Sărbătorile de vară, sau Rusaliile, erau o sărbătoare a sfârșitului de primăvară , în cadrul căreia se aduceau mesteacănul . Mesteacănul era un arbore profund sacru în Estonia, ale cărui ramuri tinere erau așezate pe pereții caselor, sub praguri și pentru a construi pergole. Era o protecție împotriva spiritelor rele și, de asemenea, un simbol al fertilității. Sărbătorile de vară erau numite și „sărbători ale păstorilor sau ale leagănului”, deoarece atunci animalele tinere erau duse la pășune, iar zonele de leagăn erau pline de tineri.

Solstițiul de vară (24 iunie) este probabil cea mai cunoscută sărbătoare din calendarul popular estonian. Ajunul solstițiului de vară, Ajunul solstițiului de vară , era cea mai magică noapte din întreaga vară. În această noapte, natura era la cea mai mare putere: plantele aveau putere vindecătoare maximă, apa purifica, focul proteja. Aprinderea unui foc de tabără de solstițiu de vară era un obicei central, în jurul căruia oamenii dansau, cântau și stăteau treji toată noaptea. Focul trebuia să fie „pur” sau aprins cu „foc pur”, care se obținea adesea prin frecarea a două bucăți de lemn, nu cu chibrituri. Plantele de solstițiu de vară , dintre care cele mai cunoscute sunt garoafa, sunătoarea, tedremaranul și trifoiul alb , erau culese dimineața și folosite atât ca medicament, cât și ca instrument magic. Deosebit de importantă era floarea de ferigă , care, conform tradiției, înflorește abia la miezul nopții în Ajunul solstițiului de vară și aduce noroc, bani sau o persoană dragă celui care o găsește. În credințele populare finlandeze și estone, motivul florii de ferigă este de fapt paralel , ceea ce indică vârsta și profunzimea acesteia.

Ziua Tuturor Sufletelor este o parte specială și profundă a calendarului popular estonian, care merită o tratare mai detaliată. Spre deosebire de tradiția catolică a Zilei Tuturor Sufletelor (2 noiembrie) , care durează o singură zi, Ziua Tuturor Sufletelor din Estonia este o perioadă care durează de obicei de Ziua lui Mihail (29 septembrie) până la Mardi Gras (10 noiembrie) , adică aproximativ șase săptămâni în toamnă. Potrivit lui Mall Hiiemäe, obiceiurile estoniene de Ziua Tuturor Sufletelor sunt printre cele mai bogate din Europa de Nord.⁵⁵ Viziunea de bază asupra Zilei Tuturor Sufletelor era că linia dintre vii și morți era subțire la acea vreme . Sufletele strămoșilor se întorceau acasă, acolo unde s-au născut. Familia acoperea adesea o cameră sau un hambar cu trei pâini, sare, pâine, vodcă, unt, brânză și adesea se încălzea și o saună, iar sufletele erau așteptate să vină în vizită. Tăcerea era regula de bază a obiceiurilor de Ziua Tuturor Sufletelor: nu aveai voie să vorbești tare, să râzi sau să faci zgomot. Copiii erau adesea liniștiți pentru că familia le explica că era vremea spiritelor și că trebuiau să stea liniștiți. În Setomaa și Mulgimaa, există ritualuri documentate în care oamenii mergeau ca spirite sau se deghizau, mergeau de la o familie la alta în tăcere sau urlând și primeau ofrande. Aceasta este de fapt o tradiție funcțional identică cu Halloween-ul, deși separată geografic.

Mardi Gras (10 noiembrie) și Kadripäev (25 noiembrie) erau ultimele zile ale Zilei Tuturor Sufletelor. De Mardi Gras se încheia Ziua Tuturor Sufletelor , sau sufletele erau „trimise înapoi”. Mart era un servitor negru, cu noduri, care reprezenta ultima piesă din comoara satului, iar mersul la el simboliza o întoarcere la obiceiurile de altădată. Cei de la Mardi Gras mergeau din familie în familie măști, cântau cântece de Mardi Gras și primeau cadouri (mere, pâine, bani) de la familie. Kadripäev era mai alb și feminin , în timp ce cadrele îmbrăcate în alb mergeau acolo cu obiceiuri similare. Aceste două zile erau formele clasice ale tradiției carnavalului estonian.

Sărbătorile de iarnă și Crăciunul erau o perioadă de mare sărbătoare , centrată în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) . Tradiția obiceiurilor de Crăciun era puternic magică : un brad de Crăciun (un obicei mai nou) sau un pai de Crăciun (un obicei mai vechi) erau aduși în cameră, iar familia mânca o cină de Crăciun , care includea adesea cap de porc, pui, varză murată și cârnați cu sânge . O atenție deosebită se acorda ghicirii : turnarea de tablă, reflectarea apei, ascultarea în spatele ușii. Fiecare tânără fată și tânăr avea propriul mod de a prezice un viitor partener, căsătoria. Marele clasic folclorist estonian Mall Hiiemäe discută în detaliu atât timpul morților, cât și obiceiurile de Crăciun în volumele cinci și șase ale operei sale.

Calendar și magie erau împletite în credințele populare estoniene în așa fel încât Fiecare act magic trebuia să fie îndeplinit la momentul potrivitVrăjile erau cele mai puternice în Ajunul solstițiului de vară, Ajunul solstițiului de vară și Ziua Tuturor Morților. Vrăji de dragoste au fost mai eficiente în timpul lunii noi. Vrăji de însămânțare în anumite zile de primăvară. Pentru a împiedica întoarcerea morților ritualuri efectuate după înmormântare.Calendarul popular estonian de astăzi s-a schimbat, la fel ca întreaga cultură. Unele sărbători vechi sunt pierdut sau marginalizat (ziua de iarnă a periajului, ziua de iarnă a periajului, Marțea Grasului). Altele sunt consolidat și adaptat (Ziua solștii de vară ca sâmbătă festivă, Mardi Gras și Ziua Kadri ca zile de festival școlar). Halloween a fost de la sfârșitul anilor 1980 adăugat din nou și, în mod interesant, readuce la viață tocmai acele motive din vremea sufletelor care erau prezente în vechea cultură estonă. există, dar nu cu același nume. folklore.ee/Berta Baza de date a calendarului popular estonian, compilată de Muzeul Literaturii Estoniei, este o resursă practică pentru oricine dorește să cerceteze anumite obiceiuri în funcție de dată.

Kokkuvõte

Tradiția populară estoniană este mai bogată și mai profundă decât ni se prezintă adesea. Nu este o comoară de „superstiții” lăsate în urmă în trecut, ci o tradiție vie și cu mai multe straturi, care s-a răspândit prin creștinare, procese ale vrăjitoarelor, Iluminism, epoca țaristă, prima și a doua independență, perioada sovietică și a ajuns până la noi. Fiecare secol i-a adăugat propriul strat și fiecare secol a preluat simultan ceva din ea. Ceea ce cunoaștem astăzi drept tradiție populară estoniană este rezultatul acestei acumulări istorice.

În această postare, am parcurs două niveluri. Primul, cel academic , în care ne bazăm pe munca lui Hurda, Looritsa, Hiiemäe, Kõiva, Kõivupuu și a multor altor folcloriști care au colectat, organizat și analizat tradițiile noastre timp de peste 150 de ani. Al doilea, cel de fond , în care am analizat cine erau cu adevărat înțelepții și vrăjitoarele estoniene, cum funcționa magia cuvintelor, de ce dumbrăvile erau sacre, ce se întâmpla în procesele vrăjitoarelor și cum anul era plin de ritualuri magice.

Dar acesta este doar începutul . Fiecare capitol pe care l-am acoperit pe scurt aici merită o analiză mai profundă. De la indivizii specifici ai înțelepților estonieni și metodele lor de lucru, structurile magiei cuvintelor și tipurile specifice de vrăji, povești locale ale locurilor păgâne, detaliile proceselor individuale ale vrăjitoarelor, semnificațiile mai profunde ale solstițiului de vară și ale Zilei Tuturor Morților, moștenirea șamanismului fino-ugric, mișcarea modernă a credincioșilor pământeni. Postările viitoare din această serie vor aprofunda aceste subiecte unul câte unul, iar fiecare articol nou va completa imaginea. De acum înainte, va exista și un tratament separat al comparației dintre Halloween și Ziua Tuturor Morților din Estonia , tradițiile Zilei Volbri și întreaga Noapte a Vrăjitoarelor din Europa de Nord , precum și renașterea modernă a tradiției prin intermediul rețelelor de socializare și al tinerei generații.

Așa cum am scris în prima parte a seriei despre ocultism ca fenomen istoric și cultural , nicio credință populară nu există în vid. Tradiția populară estoniană face parte dintr-o rețea mai largă de tradiții nord-europene, fino-ugrice și indo-europene. Conține urme de șamanism preistoric, hermetism elenistic (prin creștinism), grimoire medievale (paradoxal, prin Biserica Luterană) și curente magice internaționale care au ajuns în Estonia de-a lungul secolelor.

Concluzia practică este simplă. Dacă simți că ceva din această tradiție te vorbește, nu ești pe un drum greșit. Atingi ceva real , ceva care a făcut parte din viața acestui pământ timp de mii de ani. Simbolismul morții , pe care îl vedem printre semenii noștri în cultura alternativă și estetica gotică, este în relație tradițională directă cu obiceiurile sufletelor din acea vreme. Simbolismul craniilor și oaselor are aceleași rădăcini ca și dinții de animale și fragmentele de oase purtate în gențile bătrânilor înțelepți. Respectul pentru natură , pe care îl numim acum conștientizare de mediu, era patriotism estonian chiar înainte de a exista acest termen. Tradiția nu este un fragment de muzeu. Este ceva ce fiecare generație trăiește în felul său, uneori conștient, alteori inconștient.

Colecția Rongabutiikki duce mai departe această moștenire. Fiecare bijuterie poartă simultan tradiția seculară a folclorului estonian și ezoterismul occidental . Vedeți mai jos colecția noastră de bijuterii cu o estetică osoasă.

Explicația referințelor

²² „Arhiva de folclor eston”, Wikipedia (actualizat în septembrie 2025); Cea mai mare colecție de folclor din lume? Arhiva de folclor eston 90, Limbă și literatură (2017).

²³ „Jakob Hurt”, material educațional al Arhivelor Naționale; biografia lui Hurt, jakobhurt.ee.

²⁴ „Istoria Arhivei de Folclor Estoniei”, Muzeul Literar Estonian; Istoria Arhivei de Folclor Estoniei, folklore.ee/rl/inste/era/ajal.htm.

²⁵ „Arhiva de folclor eston”, Wikipedia (actualizat în septembrie 2025).3

²⁶ Loorits, Viziunea asupra religiei populare estone , pp. 12-25; de asemenea, Paulson, Religia populară estonă veche.

²⁷ Loorits, Grundzüge des estnischen Volksglaubens I, p. 11-49; „Religia populară estonă”, Wikipedia (actualizată în martie 2026).

²⁸ Russow, Cronica Livoniană (1584), citată prin Looritsa; de asemenea, „Religia populară estonă”, Wikipedia.

²⁹ Hiiemäe, Calendarul popular eston I-VIII, în special volumul V despre timpul sufletelor.

³⁰ „Dicționar etimologic estonă”, cuvânt cheie „vrăjitoare”; sonaveeb.ee.

³¹ Loorits, Religia livoniană (Un studiu asupra religiei livonienilor), citat în publicația Arhivei de Folclor Estonie.

³² „Mitologia estonă: Vrăjitoare și înțelepți”, Eisen, wikitexte.

Vahing și Kõiva, Medici populari: Medicina populară în Estonia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea , Muzeul Literaturii Estoniei.

³⁴ Kõiva, „Äksi Witch: A Psychic of the Soviet Era”, Mäetagused No. 58 (2014).

³⁵ Kõiva, „Baza de date de vrăji și istoriografie de vrăji”, Mäetagused nr. 67 (2017).

⁴¹ „Situri naturale sacre”, loodusveeb.ee; de asemenea, „Crearea de situri sacre estoniene”, hiiepaik.ee.

⁴² Kaasik, „Hiis”, maavald.ee/hiis.

⁴³ „Helsingin Sanomat Tammealuse hiiest”, maavald.ee, 12 octombrie 2001.

⁴⁴ Hiiemäe, Remmel, Västrik (eds.), Situri naturale sacre: valori și protecție (2008); de asemenea Kõivupuu, 101 locuri sacre ale Estoniei (Varrak 2011).

Goodrick-Clarke, Tradițiile ezoterice occidentale , pp. 102-105; Hutton, Vrăjitoarea: o istorie a fricii, din timpuri străvechi până în prezent (Yale University Press 2017).

⁴⁶ Madar, citat în „Procesele vrăjitoarelor din istoria Estoniei au fost discutate în Lihula”, Biserica Noastră, noiembrie 2022.

⁴⁷ Mark, „Procesele vrăjitoarelor în Estonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea” (1938).

⁴⁸ „Procesele vrăjitoarelor din Estonia”, Istoria Estoniei Wikipedia/Fandom; de asemenea, Ruben, Procesele vrăjitoarelor din Estonia (2017).

⁴⁹ Uuspuu, „Condamnările la moarte în procesele vrăjitoarelor din Estonia”, Mäetagused nr. 19.

„Procesele vrăjitoarelor de la Curtea Inferioară a Primăriei Tallinn”, Arhivele orașului Tallinn (2017).

⁵¹ Ginzburg și Lincoln, „Bătrânul hoț, un vârcolac livonian: un caz clasic în perspectivă comparativă” (University of Chicago Press 2020); de asemenea, Metsvahi, „Studii estoniene despre vârcolaci în secolul XXI”.

⁵² Hiiemäe, Calendar popular eston I-VIII (1981-2010), în special volumele V-VI despre Ziua Tuturor Morților, Mardi Gras, Ziua Kadri și Crăciun.

⁵³ „Calendarul popular estonian”, Wikipedia (actualizat decembrie 2023).

⁵⁴ „Ziua de vânătoare din Karelia”, Opiq (material de studiu); de asemenea, Hiiemäe, Calendarul popular estonian III.

⁵⁵ Hiiemäe, „Calendarul popular Estonian VI” (Estonian Book 1994); de asemenea Mulgimaa Souls' Day Vama, mulgimaa.ee.

Toate sursele utilizate

Hiiemäe, Mall. Calendarul popular Estonian I-VIII . Tallinn: Eesti Raamat, 1981-2010.

Hiiemäe, Mall. Pietre sacre în Estonia . Tallinn: Tänapäev, 2011.

Hiiemäe, Mall, Mari-Ann Remmel și Ergo-Hart Västrik (eds.). Situri naturale sacre: Valori și protecție . Societatea estonă a predaților, 2008.

Kaasik, Ahto. Situri sacre antice . Tallinn: Pegasus, 2016.

Kaasik, Ahto. Ghid pentru locurile sacre . Tallinn: Pegasus, 2017.

Kõiva, Mare. Vrăji estoniene . Tartu: Muzeul Literar Estonian, 2011.

Kõiva, Mare. „Äksi Vrăjitoarea: un psihic al erei sovietice”. Mäetagused No. 58 (2014).

Kõiva, Mare. „Baza de date despre vrăji și istoriografia vrăjilor”. Mäetagused nr. 67 (2017).

Kõivupuu, Marju. Sufletele se odihnesc în copaci . Tallinn: Huma, 2009.

Kõivupuu, Marju. 101 Locuri Sfinte Estoniene . Tallinn: Varrak, 2011.

Loorits, Oskar. Viziunea asupra religiei populare estoniene . Tartu: Cooperativa Editorială Estoniană, 1932.

Loorits, Oskar. Grundzüge des estnischen Volksglaubens I-III . Zăpadă: Carl Bloms, 1949-1957.

Loorits, Oskar. Religia poporului livonian I-III . Tartu, 1926-1928.

Madar, Maia. Studii despre procesele vrăjitoarelor din Estonia, citate în „Despre procesele vrăjitoarelor s-a vorbit în Lihula în istoria Estoniei”, Biserica Noastră , noiembrie 2022.

Mark, Lemmit. „Procesele vrăjitoarelor în Estonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.” 1938.

Paulson, Ivar. Vechea credință populară estonă . Stockholm: Vaba Eesti, 1966 (retipărire Tallinn: Ilmamaa, 1997).

Remmel, Mari-Ann. Viceregele pădurii . Tartu: Muzeul Literaturii Estoniei, 1998.

Ruben, Aarne. Procesele vrăjitoarelor în Estonia . Tallinn: Tänapäev, 2017.

Russow, Balthasar. Cronica Livoniană (1584). Traducere și comentarii.

Uuspuu, Villem. „Condamnările la moarte în procesele vrăjitoarelor din Estonia”. Dincolo de munți nr. 19.

Vahing, Tarmo și Mare Kõiva (ed.). Medici populari: Medicina populară în Estonia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea . Tartu: Muzeul Literaturii Estoniei.

Valk, Heiki. Tratamentul arheologic al siturilor naturale sacre, citat în Hiiemäe, Remmel, Västrik (eds.) 2008.

Surse internaționale

Ginzburg, Carlo. Bătăliile nocturne: vrăjitorie și culte agrare în secolele al XVI-lea și al XVII-lea . Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1966.

Ginzburg, Carlo și Bruce Lincoln. „Bătrânul hoț, un vârcolac livonian: un caz clasic în perspectivă comparativă” . Chicago: University of Chicago Press, 2020.

Goodrick-Clarke, Nicholas. Tradițiile ezoterice occidentale: o introducere istorică . Oxford: Oxford University Press, 2008.

Hutton, Ronald. Vrăjitoarea: o istorie a fricii, din cele mai vechi timpuri până în prezent . New Haven: Yale University Press, 2017.

Surse web și baze de date

Muzeul Literaturii Estoniei, www.kirmus.ee.

Arhiva de folclor estoniană, www.folklore.ee.

Berta — Baza de date a sărbătorilor din calendarul popular estonian, www.folklore.ee/Berta.

Fundația Hiite House , www.hiis.ee.

Camera Comunităților Rurale, www.maavald.ee.

Arhivele orașului Tallinn, „Procesele vrăjitoarelor de la Curtea Inferioară a Primăriei Tallinn” (2017).

Wikipedia, intrări în estoniană „Religia populară estonă”, „Procesele vrăjitoarelor estoniene”, „Calendarul popular eston”, „Dumbrava Tammealuse”, „Arhiva folclorului eston”.